Moldo Crescendo - Muzica care unește

Atunci când se termină muzica începe sufletul, la fel cum acolo unde se termină pământul începe cerul. Ieri am fost parcă aici, dar de fapt acolo, parcă cu ei, dar de fapt cu mine. Am fost într-un spațiu închis, dar, de fapt am călătorit în timp, eram pe scaun, dar de fapt valsam...

Mozart, Shostakovich, Smetana, Enescu au coborât și au auzit această muzică Dumnezeiască cântată de ei.

Moldo Crescendo se numesc și fac cel mai frumos lucru din lume – cântă muzică clasică și ne duc spre alte tărâmuri. Ieri i-am auzit pentru prima dată într-o componență completă, ieri am văzut că o prietenie adevărată poate aduce cele mai minunate roade, de ea se pot bucura nu doar prietenii, dar și o lume întreagă. 

O prietenie îi aduce și unește pe scenă, o putere și credință în frumos îi motivează deja de 4 ani să aducă muzica în inimile noastre și ne unesc, la propriu și figurat.

Ediția cu numărul patru al festivalului Moldo Crescendo s-a conturat sub numele – Muzica Unește. Și-au propus să treacă Prutul - l-au trecut, au zis că fac zece concerte – au făcut, au adus fotografi din Republica Moldova în România să fotografieze și invers - au realizat, ne-au promis că vor cânta la Ateneul Român la București și au făcut-o. Sunt cu ambiție, mult talent și extrem de multă muncă în spate. Își dăruiesc sufletul, fac conexiunea între minte și inimă dând naștere muzicii, sunt șase tineri cu har.

L-am cunoscut pe fiecare, am încercat să le conturez personalitatea, să-i privesc separat pe scenă, însă puterea lor este în unitate, cunoaștere și susținere reciprocă.

Au avut un drum lung, dar s-a găsit mereu câte cineva care să le condimenteze aventura, iar acest turneu a fost posibil datorită celor peste 400 de oameni care au donat în cadrul campaniei de crowdfunding și eu personal vă mulțumesc pentru asta, ați îndeplinit un vis și adus muzica în sala de concerte.

Au avut și invitați, LX trio, trei fete care ne-au luminat și cântat Smetana, ne-au purtat cu grijă și curaj.

Acum și aici aș scrie despre voi la infinit, e cu neputință să redai 100% ceea ce faceți voi, e de neexplicat alchimia muzicii interpretate de voi, și vă mulțumesc.

Vă mulțumesc de inițiativa și misiunea asumată, să aduceți oamenii față-n față cu ei, să le explicați muzica, ce, cum cântați și să ne adunați, iar și iar împreună.

Ați plecat pentru a reveni din nou, m-ați lăsat cu un dor, un dor de a vă revedea pe scenă...

Despre noi, oamenii

Sunt zile, luni și chiar ani în care stăm lângă anumiți oameni, în care credem, pe care-i susținem și avem impresia că așa va fi mereu, că nu există nimic pe lumea aceasta ce ar putea distruge o iubire, prietenie și o adevărată relație între doi oameni care țin unul la celălalt. Uneori, având toate acestea credem că ni se cuvin, credem că asta merităm și nu mai trebuie să facem nimic, dar totul în viața aceasta ține de alegeri. Alegem ce mâncăm, ce îmbrăcăm, unde mergem în vacanță și cu cine dorim să ne petrecem timpul, dar nu prea putem alege pe cine să iubim, la fel cum nu ne alegem țara, strămoșii și părinții, lucruri, care, de fapt ne și duc viața, destinul, soarta, îi puteți spune cum doriți, spre anumite drumuri, cotituri și autostrăzi.

Ne naștem pentru a deveni cineva, pentru a face lumea să se miște înainte, pentru a face măcar o persoană fericită și deja nu am trăit în zadar, tot își va aminti cineva de noi, am lăsat o urmă.

Urme lasă și cei care aleg să-și urmeze drumul fără noi, cei care decid să plece, cei care sunt gata să renunțe la dragoste și iubire necondiționată pentru alte aparențe. Urme lasă și cei care ne dau speranță, care ne fac cei mai fericiți sau cele mai fericite și au înțelepciunea de a rămâne, urme lăsăm și noi.

Superficiale, adânci, pe nisip sau în noroi, pe mare sau pe uscat, dar lăsăm...

Lăsăm, e mai rău când abandonăm, când nu vrem și nici nu suntem gata să ne deschidem sufletul în fața cuiva, iar dacă ajungem să o facem suntem cei mai norocoși că a existat măcar un om care ne-a dat toată siguranța, protecția și posibilitatea de a fi noi. În asemenea momente simțim că trăim, în asemenea clipe știm că putem merge mai departe și că nimic nu ne poate învinge. 
Pentru asta merită să trăim.

Alteori, părăsim noi, alteori alegem să plecăm și să renunțăm la un om fiindcă nu-i așa cum îl dorim, fiindcă e mai ușor să lași decât să construiești, decât să crezi și să accepți. Acceptarea e un alt sentiment care te poate face altfel, care îți arată sufletul și îl poate face pe cineva să se deschidă, descopere și aprecieze pe sine.

Asemenea plecări sunt din neștiință, nedorință și slăbiciune, când sufletul tău cere dragoste, iar tu pleci...

Când rămâi singur, fie că ai ales tu sau a decis altul, ajungi cu picioarele pe pământ și zici că nu vei face asta niciodată nimănui, dar, la un moment dat, reiei același scenariu cu personaje diferite și nu ajungi nicăieri, ești tot acolo, de unde ai pornit.

Mi-aș dori doar să ne gândim de fiecare dată când facem sau spunem ceva că, lăsăm o urmă și toate urmele adunate sunt viața noastră.

Tu unde îți lași urmele, în a cui suflet?

Sursa foto: enferalba.com

Ploaia

                                       sursa foto

Îmi place tot mai mult ploaia. Ea vine neașteptată, rece și udă. Îți inundă universul și te renaște. Te face una cu pământul, adică ud, dar continuă să picure cu îndârjire și insistență.

Ploaia poate fi ca o dragoste ce-ți intră sub piele, îți crează dependență și o simți. O simți cu fiecare părticică a pielii. 

Ploaia te aduce tot mai mult în starea de aici și acum, te răcește până ce-ncepi a tremura și-ți încălzește sufletul până ce te sufoci.

Ploaia, de fapt sunt acele lacrimi ce nu ne le-asumăm și fricile ce ne macină gândurile.

Ploaia vine pentru a spăla totul, a pregăti terenul pentru ceva altceva, și tot ploaia umple goluri, aduce amintiri și răscolește doruri uitate.

Ploaia mă face din nou copil și-mi arată frumusețea vieții!

Deschide ușa

Casele lor sunt mari, spațioase, iar camerele curate, goale și fără nimic deprisos. Un așternut pentru 8 ore de somn, un duș ce funcționează drept o curățătorie de gânduri și probleme din afara casei, da mai e și un dulap ce păstrează cu grijă zilnicile aparențe din societate. Atât.
Cred că e suficient, se trezesc pentru a putea merge la somn noaptea și dorm pentru a se putea trezi dimineața.

Trăiesc în liniște, adună lucruri noi în camerele îndepărtate, după renunță la ele și casa le devine din nou „curată”, dându-și seama că-n această curățenie e mai ușor de trăit, nimeni nimic nu va sparge, nu va deteriora, dar nici praful nu-l va șterge.

Viața continuă așa zilnic cu achiziții noi, donații mai vechi, dar fără sens și lumină.

Camerele se schimbă în timp, se modifică decorul, femeia de servici, meșterii, același rămâne doar proprietarul cu bagajul făcut, gata să plece, să se mute dintr-un oarecare motiv, când apare ceva, un suflet ce dintr-odată cuprinde tot spațiul casei, care nu caută cheia pentru a intra și nici măcar acceptul proprietarului, lucrurile decurg ușor, de la sine și cu emoție vie.
În acel moment, cele două case se umplu de lumină, de suflare și-ncep a deschide larg geamurile pentru a dărui celor din jur dragoste, ele dintr-odată devin mobilate, aranjate și gata pentru a primi musafiri, datorită unei singure aparențe ce-a umplut un spațiu gol.

Camera ei sau camera lui acum începe să trăiască cu adevărat, iar haosul din jur devine ordine, devine provocare și entuziasm.

Uneori, oamenilor le este frică să deschidă ușa larg fiindcă cineva le va umple tot spațiul și cred că se vor sufoca, nu va mai fi un loc liber pentru ei și doar întredeschid ușa, dragostea, la rândul ei intră printr-o crăpătură și rămâne mult prea mult spațiu liber, care devine inutil, distrugător, fără rost.

De aici și dilema cea mare, cum putem avea o viață fericită dacă ne deschidem sufletul doar pe jumătate, sau poate chiar mai puțin.
Cum poate intra acolo lumina....
Faceți curat, deschideți ușa și începeți a trăi. Nu există prea mult spațiu pentru un suflet care iubește și nici spațiu insuficient pentru cel ce este iubit, el își regăsește propriul spațiu în celălalt.

Sursa: wolfdancer.tumblr.com

La mulți ani omului idee!

Ideile, la fel ca și oamenii sunt indispensabile în viața noastră, iar ideile bune și creative, în general sunt la mare căutare. Procesul de căutare implică, evident mult timp și perseverență, dar o dată găsit, omul-idee începe să dea roade și nu la modul că-i cel mai șmecher din cartier și gata, a ajuns la apogeul succesului său și așteaptă ca toți să-l laude, omul-idee trăiește, iar așa cum pentru el viața este imagine, o imagine bună HD,  el continuă să transmită emoții.

Povestea omului-idee începe în 17 decembrie 1992, orașul Ștefan-Vodă și crește până la cel mai cotat regizor de videoclipuri din România și Republica Moldova, având în cutiuța sa magică peste 40 de producții video.
Cred că ați intuit, sau nu, dar omul-idee este Roman Burlaca, tânărul pentru care nu există nu știu, nu pot sau nu vreau, pentru el există zile de 24 de ore, care prin minune se transformă în 48 pentru a le reuși pe toate, iar aceste toate să fie de calitate și din suflet.

Roman, îmi amintesc și acum prima noastră întâlnire, cât de simplu, sincer și natural povesteai despre începuturile tale, despre artiști și cum e să muncești cu ei, iar cel mai important, îmi amintesc cum ai reușit să inspiri câțiva tineri ce din ambiție s-au înscris la școala de cinematografie. Recunosc, m-ai marcat atunci și mi-ai arătat că se poate.

Tu faci lucrurile din plăcere, respect față de meserie și oamenii din jurul tău, reinventezi povești uitate și înveți ursul să meargă pe bicicletă și cel mai important, împărtăși propria-ți experiență. Nu-ți stabilești scopuri mari, dar prin muncă le atingi și alegi să schimbi sistemul fiind așa, simplu și direct, pasionat și dedicat lucrurilor, iar lumea, datorită propriului exemplu devine mai altfel.

Cum e Roman în spatele camerei sau cum e în realitate, ne întrebăm cu toții și urmărim producțiile video cu-n interes și atenție mult mai mare.

Săptămâna trecută, la TEDx Chișinău ai spus că „Faceți ceea ce simțiți, nu există reguli. Dorința de a demonstra că se poate, în primul rând pentru noi, nu trebuie să dispară niciodată.”, uite exact acesta e și mesajul meu pentru tine, Trăiește-ți visul în realitate!

Fotografie: TEDxChisinau

Rendez-vous-ul meu de prânz

Mereu credeam că viața nu are decât o singură direcție și un singur început, ea nu poate fi întreruptă, pusă pe pauză sau reluată, la fel cum credeam că marea are o singură viață - vara. Că anume vara ea trăiește cel mai intens și frumos, iar în rest așteaptă.

Uneori, ziceam că și omul dacă nu are suflete dragi alături, dacă nu are relații, iubiri, studii superioare, casă,mașină și multe alte instrumente ale vieții el există, nu trăiește. El există așteptând. Mai încearcă să-și atribuie roluri, consolidează iluziile să nu-i fie traiul chiar atât de zadarnic.

Astăzi, am făcut o vizită la amiază. Una neprogramată. Am luat geanta și

Era octombrie 2014

   Octombrie 2014, începutul anului universitar și luna cea mai
importantă din acel an pentru mine,
așa credeam atunci. Primul meu an de facultate, și nu oriunde, ci la Timișoara, în România.

   Atunci a fost pentru prima dată când am plecat de acasă și plecată sunt, iar pe lângă aceasta a mai fost perioada cu multe alte „ieșiri” din zona de confort ce m-au adus aici. Aici fiind un alt început de an universitar, de data aceasta, anul 3 licență într-un oraș din sudul
Franței, Montpellier. Recunosc, am avut emoții și de data aceasta, nu știu dacă mai mari decât în 2014, dar cu siguranță erau deja din prisma unei viitoare absolvente de comunicare și relații publice.

   Acum, într-un nou început pentru colegii mei din Timișoara și primul început pentru