Moldo Crescendo - Muzica care unește

Atunci când se termină muzica începe sufletul, la fel cum acolo unde se termină pământul începe cerul. Ieri am fost parcă aici, dar de fapt acolo, parcă cu ei, dar de fapt cu mine. Am fost într-un spațiu închis, dar, de fapt am călătorit în timp, eram pe scaun, dar de fapt valsam...

Mozart, Shostakovich, Smetana, Enescu au coborât și au auzit această muzică Dumnezeiască cântată de ei.

Moldo Crescendo se numesc și fac cel mai frumos lucru din lume – cântă muzică clasică și ne duc spre alte tărâmuri. Ieri i-am auzit pentru prima dată într-o componență completă, ieri am văzut că o prietenie adevărată poate aduce cele mai minunate roade, de ea se pot bucura nu doar prietenii, dar și o lume întreagă. 

O prietenie îi aduce și unește pe scenă, o putere și credință în frumos îi motivează deja de 4 ani să aducă muzica în inimile noastre și ne unesc, la propriu și figurat.

Ediția cu numărul patru al festivalului Moldo Crescendo s-a conturat sub numele – Muzica Unește. Și-au propus să treacă Prutul - l-au trecut, au zis că fac zece concerte – au făcut, au adus fotografi din Republica Moldova în România să fotografieze și invers - au realizat, ne-au promis că vor cânta la Ateneul Român la București și au făcut-o. Sunt cu ambiție, mult talent și extrem de multă muncă în spate. Își dăruiesc sufletul, fac conexiunea între minte și inimă dând naștere muzicii, sunt șase tineri cu har.

L-am cunoscut pe fiecare, am încercat să le conturez personalitatea, să-i privesc separat pe scenă, însă puterea lor este în unitate, cunoaștere și susținere reciprocă.

Au avut un drum lung, dar s-a găsit mereu câte cineva care să le condimenteze aventura, iar acest turneu a fost posibil datorită celor peste 400 de oameni care au donat în cadrul campaniei de crowdfunding și eu personal vă mulțumesc pentru asta, ați îndeplinit un vis și adus muzica în sala de concerte.

Au avut și invitați, LX trio, trei fete care ne-au luminat și cântat Smetana, ne-au purtat cu grijă și curaj.

Acum și aici aș scrie despre voi la infinit, e cu neputință să redai 100% ceea ce faceți voi, e de neexplicat alchimia muzicii interpretate de voi, și vă mulțumesc.

Vă mulțumesc de inițiativa și misiunea asumată, să aduceți oamenii față-n față cu ei, să le explicați muzica, ce, cum cântați și să ne adunați, iar și iar împreună.

Ați plecat pentru a reveni din nou, m-ați lăsat cu un dor, un dor de a vă revedea pe scenă...

Despre noi, oamenii

Sunt zile, luni și chiar ani în care stăm lângă anumiți oameni, în care credem, pe care-i susținem și avem impresia că așa va fi mereu, că nu există nimic pe lumea aceasta ce ar putea distruge o iubire, prietenie și o adevărată relație între doi oameni care țin unul la celălalt. Uneori, având toate acestea credem că ni se cuvin, credem că asta merităm și nu mai trebuie să facem nimic, dar totul în viața aceasta ține de alegeri. Alegem ce mâncăm, ce îmbrăcăm, unde mergem în vacanță și cu cine dorim să ne petrecem timpul, dar nu prea putem alege pe cine să iubim, la fel cum nu ne alegem țara, strămoșii și părinții, lucruri, care, de fapt ne și duc viața, destinul, soarta, îi puteți spune cum doriți, spre anumite drumuri, cotituri și autostrăzi.

Ne naștem pentru a deveni cineva, pentru a face lumea să se miște înainte, pentru a face măcar o persoană fericită și deja nu am trăit în zadar, tot își va aminti cineva de noi, am lăsat o urmă.

Urme lasă și cei care aleg să-și urmeze drumul fără noi, cei care decid să plece, cei care sunt gata să renunțe la dragoste și iubire necondiționată pentru alte aparențe. Urme lasă și cei care ne dau speranță, care ne fac cei mai fericiți sau cele mai fericite și au înțelepciunea de a rămâne, urme lăsăm și noi.

Superficiale, adânci, pe nisip sau în noroi, pe mare sau pe uscat, dar lăsăm...

Lăsăm, e mai rău când abandonăm, când nu vrem și nici nu suntem gata să ne deschidem sufletul în fața cuiva, iar dacă ajungem să o facem suntem cei mai norocoși că a existat măcar un om care ne-a dat toată siguranța, protecția și posibilitatea de a fi noi. În asemenea momente simțim că trăim, în asemenea clipe știm că putem merge mai departe și că nimic nu ne poate învinge. 
Pentru asta merită să trăim.

Alteori, părăsim noi, alteori alegem să plecăm și să renunțăm la un om fiindcă nu-i așa cum îl dorim, fiindcă e mai ușor să lași decât să construiești, decât să crezi și să accepți. Acceptarea e un alt sentiment care te poate face altfel, care îți arată sufletul și îl poate face pe cineva să se deschidă, descopere și aprecieze pe sine.

Asemenea plecări sunt din neștiință, nedorință și slăbiciune, când sufletul tău cere dragoste, iar tu pleci...

Când rămâi singur, fie că ai ales tu sau a decis altul, ajungi cu picioarele pe pământ și zici că nu vei face asta niciodată nimănui, dar, la un moment dat, reiei același scenariu cu personaje diferite și nu ajungi nicăieri, ești tot acolo, de unde ai pornit.

Mi-aș dori doar să ne gândim de fiecare dată când facem sau spunem ceva că, lăsăm o urmă și toate urmele adunate sunt viața noastră.

Tu unde îți lași urmele, în a cui suflet?

Sursa foto: enferalba.com