Îmi iau ceaiul și plec

În Timișoara e marți și e frig. Omuleții de pe stradă caută soarele, se pierd printre clădiri și se ascund la călduț, eu, la rându-mi mă rătăcesc printre ei și amintiri. Amintiri din orașe ce le-am cunoscut, oameni pe care i-am îndrăgit și bilete pe care le mai păstrez și acum.

Îmi place să merg înainte, nu caut căi ușoare, dar am marele noroc de-a fi fericită și a-mi realiza dorințele. Da, încă eu sunt magicianul meu și contribui la mulțumirea sufletului dornic de ceva nou mereu.

 Astfel, în acest weekend am ajuns într-un oraș necunoscut cu oameni cunoscuți. Am rămas impresionată de arhitectură, clădiri, parcă eram în
România, dar parcă nu. Străduțele mă duceau cu gândul la Bari, Viena, iar undeva chiar și la Budapesta. Am hoinărit toată ziua și o bucată de noapte în speranța de-a afla istoria orașului și care e atmosfera lui. N-o să mă credeți, în aproximativ 24 de ore am aflat-o și imediat mi-am dat seama că ea se schimbă, după oameni.

La orele amiezii ea devine caldă, primitoare, te ademenește spre parcuri, înălțimi și aventură. Tot atunci poți întâlni elevi cu ghiozdane în spate care merg agale spre centrul orașului, că doar e vineri, relaxare deplină.

După amiaza vine cu sunete de pian, dedicații la pachet și promisiuni, speranțe că totul va fi bine. A fost pentru prima dată când cineva mi-a dedicat o piesă. Să mă așez, așa lângă pianist, cuminte și să-mi cânte. Cu pasiune, implicare și foc. M-am simțit de-a dreptu onorată și specială în toate sensurile ale cuvântului. Specială de-a mă afla în acel oraș, lângă niște oameni care nu te cunosc, dar sunt gata la multe pentru tine și vor să-ți cunoască povestea.

Noaptea vine cu dezamăgiri, noi și noi dezamăgiri, speranțe epuizate și promisiuni deșarte. Nu, nu vă gândiți că e atât de rău acolo, sau că noaptea e un fel de sperietoare a fericirii, dar mai există și momente de reculegere. Plimbări în aer liber, pe malul râului, priviri ciudate și povești emoționante la lumina felinarelor. Fetițe ce-și împărtășesc experiența și merg tot înainte, fără o destinație exactă la această oră târzie.

Miezul nopții e asemeni vulcanului ce erupe. Vine cu schimbări de personaje, decor și context. Atmosfera copilăroasă și caldă e schimbată în discuții filosofice, gălăgie, pahare cu vin și un tren ce trebuie să apară-n gară exact la ora 5. Miezul nopții e foarte generos cu sentimentele mele, e darnic, oferă o gamă variată de trăiri și lasă loc de interpretare. Convingeri, istorii și

o renunțare la tren. Renunțare la un tren ce vine spre Timișoara, poate acela era trenul vieții, poate era trenul speranței, dar el a rămas doar un tren pierdut. El nu se mai întoarce.

Da, diminețile în acel oraș au miros de cafea fără zahăr, fum de țigară și aici plouă. Plouă liniștit și sigur. Testează curajul trecătorilor și a oamenilor ce stau încă în pat.

Diminețile acolo sunt frumoase, aduc un aer plăcut și rece de noiembrie pe care-l sorbi și știi că altceva nu-ți mai trebuie, doar el.

Toate diminețile sunt urmate de amiezi ce vin alene, se instalează la orizont și aduc un gust de borș. Un borș pregătit cu drag, pentru toți și oricine.

Afară e frig, plouă, se apropie ora 4, eu îmi iau ceaiul și plec, iar tu rămâi, oraș zămislitor de speranțe.